Ecouri (10)

Arhiva (301)

Trimite unui prieten

  21-06-2009 , Am întâlnit ură de clasă în România , Petru CLEJ

  14-06-2009 , Nicuşor era un biet copil pe lângă EBA! , Liviu ANTONESEI

  07-06-2009 , Alegător onest, posesor de ştampilă. Caut politicieni pe care să-i votez , Ovidiu Ivancu

  31-05-2009 , Dreptul la opinie , Stefan N. MAIER

  25-05-2009 , Teoria conspiraţiei, un ochi pe faţă, un ochi pe dos , Liviu ANTONESEI

Provincialita: o boală incurabilă? , de Liviu ANTONESEI

Istorie & etimologie

La origine, prin termenul provincie era desemnat orice teritoriu cucerit de romani în afara peninsulei italice, organizat conform principiilor metropolei şi supus legilor acesteia. Ulterior, termenul a ajuns să desemneze o unitatea cultural-geografică a unei ţări sau o subdiviziune administrativă a acesteia. În timp, acest al doilea sens a ajuns să distingă practic orice localitate sau teritoriu din afara capitalei. Dar nu despre asemenea lucruri va fi vorba în acest articol.

Ca să fiu limpede, pe lîngă acest sens geografic-cultural şi demografic al provinciei, cu adjectivele ce-i sînt asociate, care nu au nimic infamant, servind doar la distingerea operaţională faţă de metropolă, există şi ceea ce putem numi mentalitatea provincială, care este un fel de boală a minţii, cronică dar cu pusee acute, care face ravagii în orice formă s-ar manifesta. Or, aceasta nu are nimic cu vreo repartizare geografic-spaţială, bîntuind cu energie pretutindeni, fără niciun fel de prejudecăţi. Nu doar la noi, desigur, dar parcă sînt tentat să cred că poetul avea dreptate atunci cînd formula concluzia „ca la noi la nimenea”, pentru că, aici, mentalitatea cu pricina este răspîndită “democratic”, cu impecabil spirit gospodăresc, din inima inimii capitalei şi pînă în sătucul de unde se agaţă harta în cui, în toate domeniile vieţilor noastre private, dar mai cu seamă în cele ale vieţii publice, ceea ce este infinit mai grav.

Provincialismul care sufocă

În opinia mea, cel mai mare şi mai înverşunat inamic al nostru nu este nici înapoierea economică, nici sărăcia endemică, nici democraţia găurită precum steagul la revoluţie, nici clasa politică hapsînă şi incompetentă, nici intelighenţia nombrilistă, arareori competentă şi mai tot timpul inadecvată, ci chiar această maladie a spiritului care, de fapt, le-a făcut, le face şi, din păcate le face şi de acum încoace, pe toate celelalte – şi încă multe altele! – nu doar posibile, ci de-a dreptul înfloritoare.

Provincialismul are drept principale semne de identificare micimea mizelor, mediocritatea demersurilor practice şi inetelectuale şi inexistenţa soluţiilor efective, înlocuite cel mai adesea, cumva dihotomic dar complementar, cu autoglorificărilor sau, din contra, cu bocetele şi autovictimizările. Poate din acest motiv, teorile conspiraţioniste găsesc în mentalitatea provincială un teren mai fertil decît cernoziomul pentru marile culturi de cereale.

Mentalitatea provincială se infiltrează în cele mai înguste spaţii libere şi în minţile nu neapărat rău mobilate, probabil pentru că natura are oroare de vid!, şi, încet-încet, ocupă întreg spaţiul public, controlează totul, sufocă totul, de la bunele intenţii pînă la spiritul critic şi evaluativ. Ai putea crede că obstacolul său redutabil ar putea fi intelectul, cu nobila sa calitate inteligenţa, dar pentru aceasta ar fi nevoie de un intelect liber şi de unde naiba acesta, cînd unii dintre cei mai eficienţi purtători şi propagatori ai mentalităţii provinciale sînt, Doamne iartă!, chiar unii dintre intelectualii noştri cei mai glorioşi?! Prin urmare, la ce ne-am putea aştepta, cum am putea scăpa din braţele sufocante ale provincialismului, cînd ceea ce, în principiu, se opune devine, prin nu ştiu mutaţie alchimică, printr-un fel de viclenie a raţiunii, cel mai bun, cel mai fidel aliat?

Ca să fie clar!

Am senzaţia că rămîn la un nivel prea general, dacă nu cumva, horribile dictu!, de-a dreptul filosofic! Ca să nu provoc vreo suferinţă preşedintelui şi intelocraţilor acreditaţi la Cotroceni, se cuvine să trec mai degrabă la ilustrări, la exemple. Ca să fie clar, cînd minţile se lasă cotropite de conspiraţionism trebuie căutată mentalitatea provincială la fundamente. La fel stau lucrurile şi în cazul rasismului – e provincial, de pildă, să te revolte formula „toţi românii sînt hoţi” dar să apaluzi cu ambele mîini „toţi ţiganii sînt hoţi”! –, antisemitismului, sexismului, machismului şi al unei liste întregi de asemenea „isme”. Cînd cineva, fără analiză, fără a preciza despre ce fel de stîngă este vorba, decretează că „stînga e sinistră”, mizînd pe un facil joc de cuvinte împrumutat din italiană, tot despre provincialism este vorba. Nu altfel se pune problema cînd altcineva tratează global dreapta, fără a separa dreapta normală, democratică, de extrema dreaptă şi apoi combate energic această „dreaptă” imprecisă.

Tot provincialismul se manifestă şi cînd un preşedinte de ţară, în locul trebilor generale, se îndeletniceşte cu jocuri de culise, plantarea clientelei – nu contează dacă preponderent feminine! – în posturi şi sinecuri şi cu „aranjarea”, europeană sau locală, a beizadicilor! Sau populismul, cel fără limite şi fără de odihnă, ce este altceva dacă nu manifestarea prin excelenţă a provincialismului de factură politică. Tot din pricina acestei maladii atoatestăpînitoare asistăm la ciudata metamorfoză a intelectualului critic – singura formă legitimă de manifestare a intelectualilor, de altfel – în aşa-zişi intelectuali de curte şi profilaţi pe ode pentru binefăcătorii lor, care, de altfel, îi declasează cu „binefacerile”.

Sau, sau ce naiba am putea crede despre zecile de interpretări şi comentarii ale unei istorii literare recente, axate toate pe chestiunea fierbinte „cine este, cine lipseşte?”, cînd singurul lucru demn de a fi fost abordat public este cel referitor la fundamentarea, legitimitatea şi calitatea demersului ca atare? Ea nu devenea nici mai bună, nici mai proastă mai băgînd pe unii şi mai scoţînd pe alţii, deveme ce de la origini nu era altceva decît „o prelungire a FSN-ismului care a dominat viaţa noastră publică întîrziindu-i emanciparea cu efecte pînă în ceasul de faţă, ba chiar cu risc de reinstaurare”, după cum sună singura observaţie sagace citită de mine în toată presa culturală din ultimele vreo şase-şapte luni! Trebuie să spun că aparţine lui Alexandru George, spre lauda sa. Mai trebuie să spun că e prea optimistă. Nu există nici un risc de restaurare, pentru că fesenismul, numele de astăzi al provincialismului, nu ne-a părăsit niciodată.

Ce am putea opune?

Spiritul critic, disociativ şi evaluativ, visul inteligenţei libere. Dar acestea, cînd se manifestă, dacă se mai manifestă, primesc împotrivă-le riposta acerbă, continuă şi foarte unită a fesenismului de toate nuanţele şi intensităţile, ale provincialismului atoatestpăpînitor! Acelea sînt calităţi care au făcut posibilă democraţia liberală – societatea aceea prosperă, liberă, exuberantă, diversă, policromă, care ne place atît de mult cînd mergem în foarte multe locuri din lume – şi care o menţin.

Vom putea vorbi despre aşa ceva la noi atunci cînd vom transforma „provinciile”, cu provincia maximă care este capitala, în nişte provincii ale spiritului. Dar, pînă atunci, mai va, babă!

 Articole de acelasi autor...