Hopa, vine prigoana! , de Liviu ANTONESEI

Articolul acesta fiind primul după un an încercat în toate felurile, de la criza economică la cea politică şi la cele mai mizerabile alegeri din anii 90 încoace, mă gîndeam să fie unul liniştit, cu urările cuvenite începutului unui nou an, pe care toţi îl dorim, poate că şi sperăm, mai bun. Iată, însă, dracul politic nu se lasă, îşi bagă coada! Pe de o parte, aflat la oarece distanţă de ţărişoară, m-am abstras oarecum aberantului climat politic de acasă, unic în felul său în întreaga lume, şi asta pare să-mi fi creat un oarecare sindrom de deprivare, ca şi cum i-ai lua unui toxicoman drogul său. Pe de altă parte, mi se pare extrem de amuzantă reacţia fanilor prezidenţiali din vremea campaniei electorale şi chiar mai vechişori decît atît, nevoiţi să înghită broască rîioasă după broască rîioasă de mai bine de un an încoace!

Sigur, ei nu se revoltă, pentru că sclavii n-au în ei energia revoltei, doar murmură pe bloguri – pe VoxPublica, de pildă, unde am şi eu un blog, e jale şi întristare prin vecini! –, în articole de ziar ori în tot felul de declaraţii făcute cu sfertul sau jumătatea de gură.

Bun, au înghiţit ei chestia cu Eba europarlamentară, că bosului îi mai înghiţi capriciile – la o adică, Caligula şi-a făcut calul senator, iar Petru Groza ditai boul de Zarone ministru! Au înghiţit ei, chiar dacă cu oarece noduri, şi „reîncărcarea” d-lui Boc în calitate de premier, ba chiar au reuşit să-şi reprime reacţia de regurgitare şi la redesemnarea d-nei Udrea în post de ministru, ba chiar pe un portofoliu mai dodoloţ şi mai mănos decît cel din primul guvern Boc.

Bun, dar acum chiar pare să fi venit prigoana, prin desemnarea ilustrului Honoris, fiul marelui gunoier şi parlamentar, mai cunoscut drept soţ al d-nei Bahmuţanu, în calitate de candidat al PDL pentru competiţia electorală parţială la postul de parlamentar vacant din sectorul I al capitalei! Ba, mai mult, au trebuit să înghită şi obrăznicia fără margini a ilustrului gunoier, care cerea poporului roman să spună mulţumesc că n-a desemnat-o pe d-na Bahmuţanu însăşi candidată!

Sincer să fiu, nu înţeleg nici neliniştea, nici murmurul în front, chiar în Front devreme ce PDL e vrednic urmaş al PD, deci al FSN, deci al PCR (care se mai citea şi pile, cunoştinţe, relaţii) – în fond, experienţele din ultimul an ar fi trebuit să-i fi antrenat la înghiţie broaşte! Pe deasupra, prin aceste practici, PDL dovedeşte că este cel mai autentic romanesc partid dintre toate! Acolo, unde alte partide ar fi desemnat fiul vitreg sau nepotul dinspre soră, ca să mascheze rudenia, PDL a mers neaoş, romaneste, pe faţă. Si nici n-a umblat cu metamorfozarea presupusei ibovnice în nevastă de-a doua, dată fiind credinţa în sfintele valori ale familiei, deja dovedită!

În locul fanilor prezidenţiali, decît să sufăr şi să murmur, aş fi apreciat, în cele din urmă, onestitatea de substanţă a procedurilor, în loc să blamez nepotismul aparent. Despre ce nepotism poate fi vorba în aceste situaţii - nu sare amarnic în ochi competenţa fără frontiere a Ebei, a d-nei Udrea a cvadri-premierului Boc? Pînă la urmă, un partid atît de autentic romanesc n-am mai prins noi de la PCR-ul lui Nicolae, Elena, Andruţă, Ilie, Florea şi Nicuşor Ceauşescu încoace! Eu spun să nu ne facem probleme, această probă de continuitate neabătută ar trebuie să ne dea încredere şi speranţă. N-a murit ea, ţărişoara, sub Ceauşescu, cum o să se întîmple sub aşa vrednici urmaşi? La Multi Ani!, prin urmare. Că experimentul acesta politic de familie şi cumătrii chiar merită urmărit!
Sigur, criza este cît casa, şi nici nu mai poate fi rostogolită, finanţările externe sînt încă suspendate, curbele de sacrificiu au început să lovească în bugetari, în cap cu profesorii desigur, că ei sînt răul cel mare al ţării, deşi bugetul global pentru drepturile salariale e mai mare decît cel de anul trecut, în vreme ce sectorul investiţiilor a ieşit pînă şi din zona simbolică, în care se mai prefăcea că mişcă în 2009. Poate că ar fi trebuit să mă lipsesc de ironiile şi răutăţile din prima parte a acestui articol. Aş fi făcut-o, desigur, dacă aş fi sesizat măcar o umbră de responsabilitate şi de grijă faţă de binele public la bravii noştri guvernanţi şi la nu mai puţin brava noastră opoziţie. Alţii încep deja să iasă din criză, Polonia, în care mă aflu acum, a avut creştere economică pînă şi anul trecut, în vreme ce la noi semnele de redresare se văd doar în optimismul deeclarativ al politrucilor, nu şi în realitate.

Sigur, nu aceşti siniştri ipochimeni au produs criza economico-financiară actuală, dar prin iresponsabilitatea lor, prin apetenţa pentru jocuri politice de categorie uşoară, prin orgoliile lor meschine, de foarte joasă anvergură, au ştiut foarte bine s-o întreţină şi chiar s-o agraveze „în spaţiul carpato-danubiano-pontic”, ca să citez un istoric care încă mai ştia ce este aceea responsabilitatea. Ceea ce ei nu mai ştiu, din păcate, ceea ce nici noi nu mai ştim, că altfel le-am ridica în faţă alte exigenţe, nu le-am urmări performanţele jalnice la televizor, probabil singurul loc în care mai sînt într-adevăr vizibili, de parcă ar fi vedete de divertisment – pînă şi preşedintele a dat un recital la OTV! – , nu înalţi demnitari ai statului, ai unui stat aflat în stare de gravă dezarticulare.