Unele paradoxuri ale (post)postmodernului Lucian Merişca , de
Adrian MARIN
(Material propus pentru publicare la data de: 1-01-2010 de Marina NICOLAEV)
Recent, am avut ocazia sa citesc un volum de proza, un meta-roman de tip "1001 de nopti", semnat Lucian Merişca. Mă refer la cartea acestuia, Vincent & Karlenstein. Moarte bună, copii!, apărută la Editura Bastion. Umor, horror şi SF, iată o mixtură greu de găsit dar şi la fel de greu digerat. Totul dupa o reteta post-postmoderna neomologata. Desigur că nu orice cititor neavertizat poate îngurgita, să mi se ierte limbajul digestiv, un asemenea amestec literar. Totuşi, Lucian Merişca a reuşit să obţină un compus excelent. Un fel de ghimbir literar, piperat, iute si dulce in acelasi timp. În ceea ce mă priveşte, voi încerca mai departe să discut un pic nu atât produsul în sine, rezultat al reţetei scriitorului, cât să ghicesc mai degrabă care au fost unele din intenţiile acestuia. Disimulate în text, dar şi mai mult aiurea, în afara acestuia, printre randuri sau chiar in spatele lor. Oricum, nici o discuţie în preajma unui text nu se poate substitui lecturii acestuia. Iar textele lui Lucian Merişca din acest volum nu sunt deloc lipsite de cele mai tari condimente şi mirodenii ale literaturii recente.
În urma contactului direct cu scriitura autorului ieşean şi, totodată, cu ajutorul unui scurt ocol prin canoanele teoretizării SF-ului, dar şi prin alte locuri mai mult sau mai puţin obscure, am ajuns la o concluzie paradoxală. Pe scurt, ca să anticipez, Lucian Merişca este postmodern prin scriitură, dar şi oarecum împotriva curentului respectiv, lucru vizibil si prin ambiţiile sale mărturisite prin alte părţi.
Fie de catre critici, fie de catre unii autori consacraţi, Lucian Merişca a fost comparat cu o mulţime de figuri ale literaturii. Ceea ce arată că este, spre lauda acestuia, greu de clasat, adică de îmbalsămat. De pildă a fost apropiat de Jonathan Swift, Lewiss Carroll, Gabriel Garcia Marquez, Stephen Baxter ş.a. Eu însă l-aş compara un pic cu regizorul şi scriitorul Tim Burton. Poate prin bizareria transgresiunii graniţelor dintre umor şi horror, ori prin reluarea în cheia parodică a clişeelor din SF (ca în Mars attacks!). Totuşi, în primul rând am recunoscut câteva trăsături ale unui personaj simpatic dintr-un scurt-metraj al lui Tim Burton, Vincent (1982). Comicul acelui filmuleţ provine din aspiraţia unui băieţel pe nume Vincent Maloy de a fi precum actorul Vincent Price. Adică, de a trăi ca în lumile sumbre imaginate de Edgar A. Poe. Doar că realitatea nu prea se conformează reveriilor sale întunecate… Şi mai trebuie să recunosc că unele „scene tari” din volumul lui Lucian Merişca sunt demne, prin sadismul acestora, de scenariul unui film precum Saw!
Este caracteristic scriturii postmoderniste să refuze, dintr-o mare incredulitate (scepticismul e ceva mai complex!), orice formă de convenţie, meta-narativă ori morală. Pe de altă parte stilul, manierismul literar, şi ne gândim la semnificaţia adusă de R. Hocke celui din urmă termen, au prioritate în faţa conţinutului propriu-zis. Lucian Merişca în schimb vânează şi altceva. Şi anume salvarea unui conţinut, a unui real. Vom vedea imediat.
Dar să evidenţiem un pic câteva repere teoretice ale postmodernismului, necesare aici. Textul postmodern nu se vrea o reprezentare critică a realităţii. El are o tendinţă catastrofică, a prăbuşirii (şi nu învăţăm noi încă de la naştere mai întâi căderea, cum ne-a arătat G. Durand?) şi a autodezvăluirii sale ca simplu simulacru. Idee care, după ce a fost „suptă” de la Philip K. Dick, a fost exploatată maximal de Jean Baudrillard, asupra căruia vom insista puţin, sper cu folos. Acesta vorbeşte despre patru faze succesive ale perspectivei asupra imaginii, începând cu reflectarea unei realităţi profunde, şi terminând apocaliptic cu situaţia în care aceasta nu mai întreţine nici un fel de raport cu nici un fel de realitate. Imaginea nu-şi este decât propriul simulacru pur. Această situaţie reflectă faptul transmigraţiei de la semnele care disimulau totuşi ceva (o teologie a adevărului, a secretului) la cele care disimulează faptul că nu mai există nimic. Recunoaştem uşor nihilismul din spatele acestei fenomenologii a simulacrului. În lipsa unui real, Baudrillard preferă să vorbească despre un hiperreal. Ce se petrece de fapt la Lucian Merişca? Discursul său scriitoricesc trădează atingerea acestei fenomenologii a simulacrului. Pastişele, clişeele SF-ului, une ecriture schizophrenique, mozaicul narativ ne dezvăluie prezenţa postmodernismului. Şi totuşi…Lucian Merişca a propus un concept mult îndepărtat, nu şi formal, de acela al hiperrealului baudrillardan, cel de postrealitate. Postmodernismul respinge prezenţa tutelară a autorului. Lucian Merişca încearcă, pe de altă parte, să salveze autorul, fie şi prin procesarea realităţii cu scopul „obţinerii unui mesaj estetic personalizat (sublinierea mea - A.M.)”. Îndepărtarea lui Lucian Merişca de principiul postmodernist al penuriei de realitate se face simţită chiar în miezul crezului său estetic.
Aş mai adăuga că umorul negru practicat de Lucian Merişca ascunde mult mai mult decât, să zicem, dorinţa de a face haz de necaz. Ascunde vechea noastră angoasă metafizică, cea a conştientizării trecerii timpului, a vecinătăţii morţii. Întâlnim deseori la autor o ciudată thanatofobie care tinde să împrumute masca thanatofiliei. Şi spune un personaj undeva că veselia este de fapt „o tristeţe disperată”. Simţim o prea mare sinceritate în textele lui Lucian Merişca ce ne cere să gândim gândul personajului ca fiind de asemenea şi unul intim creatorului. Care personaj este si el un autor... Iar autorul, este si el un personaj...
Revenind iarăşi la Baudrilliard, vedem cum acesta face câteva comentarii în marginea prezenţei unui loc „infestat” de imaginile-arhetip ale copilăriei, şi anume Disneyland-ul Americii. Acesta nu este decât un „joc de iluzii şi fantome”, un loc creat pentru a regenera ficţiunea realului, ne avertizează Baudrillard. Mai mult, nu ne mai este dat să regăsim nici cea mai măruntă formă de nostalgie pentru inocenţa pierdută a imaginarului copilăriei. Căci, Disneyland-ul nu mai găzduieşte decât un imaginar debil, de o „degenerescenţă infantilă”. De fapt, cum altfel aş putea să înţeleg, fără reacţii adverse, acel „Moarte bună, copii!” din titlul cărţii?…
Ar mai fi ceva. Nu ştiu dacă Lucian Merişca şi-a propus vreodată să-şi vindece cititorii de unele „boli”, precum credulitatea excesivă sau lipsa de interogaţie metafizică, prin textele sale. Dar mi-e clar că acestea pot avea un sens terapeutic ascuns. Desigur, acest gând al meu îşi trage seva tot dintr-o altă realizare a autorului. Am în vedere lansarea şi aplicarea concretă de căte acesta a unui termen neconvenţional, acela de metafizici practice.
Unele referinţe livreşti:
c.Baudrillard, Jean – Simulacru şi simulare, Ideea Design & Print Editură, Cluj, 2008
d.Opriţă, Mircea – Istoria anticipaţiei româneşti, Editura Feed Back, Iaşi, 2007
e.The Cambridge Companion to Science Fiction, Edited by Edward James and Farah Mendlesohn, Cambridge University Press, 2003
|
