Un președinte pentru liniștea noastră - o, tempora... |
 |
Pe data de 20 mai 1990 votam pentru prima oară în alegeri libere (și nu tocmai corecte) în viața mea. A fost și ultima oară când am votat altfel decât nul în alegeri din România (în scrutinul prezidențial am votat nul din principiu deoarece sunt împotriva alegerii șefului statului prin vot direct): am pus ștampila pentru Senat pe lista de candidați independenți condusă de Octavian Paler, iar la Adunarea Deputaților pe lista de candidați independenți condusă de Gabriel Liiceanu și din care făcea parte și șeful meu de la România liberă, Petre Mihai Băcanu.
Am votat de la prima oră, la 6 dimineața când s-au deschis urnele, deoarece aveam bilet la avion. Plecam în Canada într-un turneu de 12 zile, invitat, împreună cu alți opt jurnaliști din fostele state comuniste de către guvernul canadian la un tur care ne-a purtat prin Montreal, Ottawa, Toronto și din nou Montreal. După acest periplu am făcut și o vizită în Statele Unite, prin New York și Boston.
A fost o călătorie de vis, pentru cineva care înainte de 22 decembrie 1989 nu călătorise nici măcar în Bulgaria. În orice caz, acea călătorie mi-a fost mult mai utilă decât patru ani de facultate.
Eram la Montreal când am aflat rezultatul alegerilor din România. Deși mă așteptam la o victorie confortabilă a lui Ion Iliescu și a FSN, trebuie să recunosc că proporțiile ei m-au descumpănit.
Mi-am dat seama de halul în care erau de spălați pe creier românii de regimul comunist. La urma urmei, ce puteai aștepta la numai cinci luni după înlocuirea în fruntea statului a lui Nicolae Ceaușescu cu Ion Iliescu (sintagma cea mai corectă, deoarece nu folosesc termenii de revoluție, puci sau revoltă populară, care pot fi contestați).
Puținele iluzii pe care le mai aveam mi s-au spulberat în timpul mineriadei din 13 – 15 iunie, la câteva zile după revenirea mea din Canada și Statele Unite.
Am povestit deja într-u articol publicat acum aproape doi ani despre schimbarea fundamentală pe care au produs-o acele zile în viața mea (Zilele de 13 – 15 iunie 1990 mi-au schimbat viața - http://www.romanialibera.com/articole/articol.php?step=articol&id=7589).
După opinia mea, scrutinul de la 20 mai 1990 a orientat democrația ce se năștea atunci în România pe o direcție greșită – aceea a "democrației originale" cum au numit-o cu cinism Ion Iliescu și Petre Roman. De atunci, am asistat la un spectacol pseudo-democratic, de prost gust, în care FSN și urmașii săi – PDSR, PD, PSD, PD-L - au fost în permanență (chiar și în perioada guvernului minoritar PNL 2007 – 2008) la putere, sub o formă sau alta.
De această semidemocrație se fac evident responsabili politicienii din România (TOȚI, inclusiv cei de la PNL și UDMR), dar această evoluție nu ar fi fost posibilă fără acordul tacit al electoratului, care cu greu a reușit în 20 de ani să silabisească alfabetul democrației.
Înainte de 1989 toți românii se pricepau la fotbal, din 1990, chipurile, toți se pricep la politică. FALS! Nu vă puteți imagina cât de frustrant este să observi de la Londra viața politică din România (și Slavă Domnului că din 1991 până în 2008 de la BBC am făcut ca sarcină de serviciu). Să vezi mediocritatea clasei politice, a electoratului și a jurnaliștilor care se ocupă de politică.
Sunt obligat să repet banalitatea că Slviu Brucan a fost optimist când a zis în primele zile ale lui 1990 că românilor le vor trebui 20 de ani ca să învețe democrația. Am ajuns la concluzia că nu se poate sări peste etape, decât parțial, și că va mai curge foarte multă apă pe Dâmbovița până la o relativă normalizare a vieții politice și la alfabetizarea politică satisfăcătoare a electoratului din România. Până atunci, frustrarea va domina starea de spirit din România și rezultatul va fi o proastă guvernare asortată cu o mediocră participare a populației la viața publică.
